De când plecase Ana, casa părea o cochilie goală, un loc în care aerul era încă plin de amintiri, dar lipsit de viață. Andrei își petrecea serile în același fotoliu din colțul camerei, privind ușa dormitorului, ca și cum ea ar fi putut intra dintr-un moment în altul. Încă i se părea că o va mai vedea, cu zâmbetul ei ușor obosit după o zi lungă, cu vocea blândă care îi spunea ceva banal, dar atât de familiar.
Dar Ana nu mai era.
În seara aceea, fără un motiv clar, s-a ridicat din fotoliu și a pășit încet spre dulapul ei. Nu avusese curajul să umble prin lucrurile ei până atunci. Poate că undeva, în adâncul lui, credea că atâta timp cât dulapul rămânea neatins, o parte din ea mai era acolo.
A tras încet de mânerul sertarului. Înăuntru, lucrurile erau la fel cum le lăsase ea: ordonate, aranjate cu o grijă aproape ritualică. Între pliurile de material, și-a trecut mâna peste o pereche de dresuri fine, apoi peste un set de lenjerie de dantelă, cu eticheta încă prinsă. Își amintea vag momentul în care Ana le cumpărase. „Pentru o ocazie specială”, spusese ea, chicotind, în timp ce el o tachina că mereu își găsea scuze să mai adauge ceva în colecția ei de lucruri prețioase.
Dar ocazia aceea nu mai venise niciodată.
A scos din sertar o cutie mică de catifea albastră. Înăuntru, o pereche de cercei strălucea discret în lumina palidă a veiozei. Și-i dorise demult, își amintea clar cum îi văzuse într-o vitrină, cum ochii ei se aprinseseră de dorință. Dar îi pusese deoparte, spunând că îi va purta într-o zi specială.
O zi care nu mai venise niciodată.
A mai găsit o rochie albastră, cu eticheta încă prinsă de guler, una pe care o probase în magazin și spusese că se simte ca o regină în ea. Dar, la fel, o păstrase „pentru un moment important”.
A deschis un carnețel roșu, găsit mai jos în sertar. Pe prima pagină, scrisul ei ordonat:
„Lucruri pe care vreau să le fac anul acesta”
A citit lista cu un nod în gât:
- Să merg la Roma.
- Să învăț să dansez tango.
- Să gătesc sufleu.
- Să port rochia albastră.
- Să-i spun lui Andrei mai des cât de mult îl iubesc.
Ultimul rând era scris mai apăsat, ca și cum, în momentul în care a așternut cuvintele pe hârtie, ar fi știut deja că timpul nu îi va mai lăsa ocazia să le îndeplinească pe toate.
Andrei a închis ochii și a strâns carnețelul în palme. Prea multe lucruri amânate. Prea multe momente promise unei zile care nu mai venise.
A ridicat rochia albastră și a așezat-o pe pat. Și-a scos telefonul și a făcut ceea ce nu se gândise vreodată să facă: a rezervat un bilet de avion pentru Roma. Fără să mai aștepte, fără să mai caute un moment potrivit.
Pentru că învățase, poate prea târziu, că cele mai frumoase lucruri din viață nu trebuie păstrate pentru o zi specială. Ziua specială e astăzi.
„Autor necunoscut”